metropolis
… cu indiferenţa cu care ultimul poet va privi lumea prăbuşindu-se în fântânile abisului. Iată, gazele de eşapament îţi învăluie insidios umbra, ele sunt peste tot, ca muzica de fundal din filmele americane.
Când rătăcesc pe străzile demolate ale amurgului, călătorind spre oameni cu disperarea căderii, îmi pare că fericirea este un bilet 6/49, căci toată săptămâna România vuieşte ca un tsunami crescând, şi milioane de suflări alcătuiesc un !ah gigantesc, apoi unul va fi catapultat printre astre, şi ţara va răsufla adânc un !oh spart în cioburile vânturilor, ca un suspin înăbuşit de 4,9 Richter.
Lângă cafeaua amăruie de la Kebab Art, prin geamul acvariului halucinant, vieţi paralele, alunecând pe şine invizibile de metal, ca o ştersătură de gumă în banda desenată a lumii.
Străina fumează, ascunsă în algele nepăsării. Surâde, apoi se ridică. Nu vă veţi revedea niciodată. Rămâne după trecerea ei doar heliotropismul plantelor de plastic, răsucindu-se spre urmele de paşi ca o implorare.
Strada e populată cu umbre plutitoare, ca nişte rădăcini luptându-se în mâlul ţărmului. Singurele pete de culoare, coşurile de gunoi portocalii, îndemnuri tacite de a fi liber pentru viaţa ca un fluviu întunecat, liber pentru meandrele neghicite ale poemului infinit. Liber pentru bascularea hazardului care nu te strigă niciodată de două ori pe nume.
Răsuflările aburite îşi izbesc oamenii într-un biliard virtual, slalom printre copacii rahitici şi jupuiţi de plănuiri. Un cântec de muşte survivaliste, ţânţari hiperactivi trântiţi de vitrinele ce expun oameni de ceară, bând ness cu cola ca o iniţiere în misterele eleusine.
Viaţa, concert neterminat pentru stringuri şi suflete, unde întrepătrunse pe suprafaţa timpului. Dincolo de statuile decapitate străjuind crăpăturile havuzurilor goale, patinând printre ambalaje murdare. E bine e să fii viu, să inspiri cu nesaţ oxidul de carbon, aerul poluat cu neîmpliniri, să contempli arhitectura norilor mişcând cetăţi schimbătoare.
Dacă lumea e una dintr-o infinitate, atunci undeva tot ce scriu există, aşa cum prietenii virtuali de pe agonia există, deşi nu-i vei vedea niciodată. Când numai piticii părăsiţi pe peluze ceţoase au dreptul la tristeţi de ghips, vei înţelege că până şi infernul e preferabil neantului!
Şi, iată, motociclişti spintecând aburii, grăbiţi spre locul accidentului lor din viitor! Cândva simţurile trebuiau dereglate sistematic, acum ne naştem gata defazaţi. Dacă tu crezi că ai fost Cleopatra într-o viaţă anterioară, eu îţi spun că am fost trilobit prin oceane virgine, când simţurile erau încă năucitor de proaspete. Toţi atomii trupurilor noastre au gonit cândva în inima unei stele, de aceea sufletul ne doare atât de tare, ne prăjeşte la foc mic…
Pentru genele proiectante, esti un monstru colosal, de neînchipuit pentru o conştiinţă nanotehnologică. Dacă am putea închide frumuseţea bălăriei într-un fractal, dacă am aplica teoria informaţiei în poezie, am fi imortali, până la greaţă, până la izbăvire. Printre cutremurul unei atingeri şi spasmul unei umbre se strecoară melancolia unui cântec într-o limbă neştiută.
Zeppellinele norilor lunecând spre neantul apusului, poem in fa minor, ca bila destinului gonind spre popicele zâmbitoare. Şi dacă pe locul noroios în care stai va ateriza mâine un transportor galactic? Da, cu poezii recitate la megafoane, toccata vântului schelălăind spre lună, orchestra claxoanelor bete…
Fiecare e profet în somnul său, călăuzind popoare de fantome spre noi continente. Mâine sporii viselor ne vor rătăci spre alte sisteme solare, împinse uşurel de blândeţea vânturilor stelare. Vai, numai aceste paltoane îmblănite târând corpurile nevăzute ca un carnaval cu absenţi într-o veneţie aeriană… aceste şepci plutitoare şi nedumerite, căutându-şi capetele înecate în smog!
Azi numai arborii au dreptul de a simţi tristeţea şi bucuria naivă, şi toate sentimentele până mai ieri umane. Într-un anume fel, o bachanală-epitaf, aici şi acum. Bătrânul din colţul străzii are privirea lui Baudelaire, nesperând nimic, neaşteptând nimic, cumpănind răcorile asfinţitului. Bistrouri în care ospătara îţi păstrează fularul uitat, cu un zâmbet de Piaf… şi Iisusul cuantic întinzându-şi corpul insesizabil pe crucea sudului.
Când păsări emigrante ilegal, greieri storciţi de tăvălelile toamnei prin grădini… Sunt un citadin fanatic. Şi a mai fost o zi, o dimineaţă şi o seară, ca un etern derby. Casele periferiei, cu acoperişuri învăscute de muşchi şi tromboane de burlane la care falsează vântul. Trenuri pleacă din oraş tăind deziluzia unui trup necântat, TIR-uri cu lapte praf s-au răsturnat şi au făcut ploaia albinoasă. Vin timidele iubiri să moară pe şine în propria vomă… cu râs de copii şi asfaltul crăpat de înjurături pentru care nu există răscumpărare. Iată, trec pechinezii de la şcoala de vedete!
…îmi plac birturile simple ca o fată bătrână în care eşti întrebat ce mai faci… seara îşi va purta nisipul destrămărilor, deşi azi tabloul cu altocumuluşi a ieşit minunat, cu o nuanţă prerafaelită, si dacă eşti flămând de o îmbrăţisare, cuprinde un copac şi ascultă-i sevele pulsând. Sufletul e comic, lumea e tragică, în timp ce acarienii ne înfulecă bucată cu bucată.
Vântul îţi va hohoti ultimul banc, norii s-au spălat cu şampon, iar pietrele sunt singura antologie autentică de poezie universală. Numai somnambulii se mişcă visând, refugiaţi prin craterele lunii lângă monştrii orfani ai lui Lovecraft. Ca un răspuns fără întrebare, ne îndreptăm pe curenţi periculosi spre estuarele somnului. Ţigările vor scrie hieroglife vagi şi tremurătoare, profilate pe depărtarea memoriei. Aceste semne fără semnificat, prin care timpul îşi dă teza de doctorat… o, iştenem… eleison…
Dornici să simtă bunăstarea unui sentiment, pomii ruminează seva regretelor sub scoarţă. Răşinile lor prelinse scriu poeme ermetice. Dacă ne-am deparazita mintea de toate cuvintele altora, ne-am locui pentru prima oară, piloţi de dirijabile translucide, şi fiecare gând ar reverbera uimit de sine însuşi… atât de pur, ca o muzică de Bliss, ca un ecou proiectat pe un fundal de Alma Tadema!
Sforţarea de a încapsula acordul primordial în matricea semnalelor nălucitoare! Da, păstăile somnoroase ale platanilor ciungi, în cărămiziul praf al dragostelor tasate, şi vor creşte scaieţii repetând cu naivitate frazele adierilor… intonările sumbre ale sălciilor îmbrăcate în ceţuri uşoare, pardesie de umbră, culori degresate de vechi pulsaţii, pentru parada emoţiilor acrobate în salt mortal peste neant.
Călătorim pe calea spre ultimele greşeli necartografiate. Visele răguşite de atâtea cereri uitate, şi timpul canibal amestecând toate culorile şi sunetele în supa primordială a sinesteziilor fundamentale… plagiem viaţa descriind-o… Ce ar putea fi mirosul astringent de oţet de mere? Mai mult decât binele de acum nu vom avea nicicând. Doar unica secundă, curgând din sine în sine, restul e metatext. Deschizând învelişul cuvintelor ca pe o conservă de ton… când semafoarele transmit mesaje subliminale pâlpâind într-un limbaj extraterestru, la intersecţii de vieţi!
De milioane de ani copacii visează, iar noi le suntem depozitarii coşmarelor… în căutarea actului primar, când vorbele se acuplează brutal… şi vom amesteca în gelozie ca într-o supă la plic, antropofagi cu cravate en vogue, navigând pe bulevarde sonore, printre sargasele fluorescente… jocul chipurilor, mimă obositoare, când ne urâm fără să înţelegem de ce, doar pentru că e anul furtunilor solare!
Obiectele tresar noaptea cu zgomote neliniştitoare, şi gândurile lor trosnesc straniu, când afară maşini părăsite fără cauciuri îşi încearcă brusc motorul sclerozat… nu poate fi linişte, atâta vreme cât auzi lichenii certându-se pentru o bucată de perete!… şi uşile se deschid în întuneric spre lumi alterne, şi se închid pictate pe zid, când aluneci ezitant în starea de veghe…
Ce bine că totul s-a explorat, de-acum fiecare poate fi un columb al mărilor interioare, n-a mai rămas necercetat decât pacificul poeziei, pe plute înjghebate din rune cioplite, ca o tranziţie spre noua conştiinţă! Vrăbiile îşi fac publicitate, ghicind epifanii în pavajul spart, ciocănind misterios, cum certurile vecinilor sosesc de nicăieri prin pereţii subţiaţi de vreme… pachiderme flotante, reclame luminoase de nori, scrise pe pancartele zărilor…
Spune cine este acest nor lăbărţat pe sute de kilometri, ascultând muzica secvenţială a secundelor în picaj! Valsaţi, fluturaşi de arţar, baletul helicoidal… pe străduţe cu tăceri în mişcare, laptele condensat al căii lactee…
Căci dincolo de Norul Oort/
nu mai contează atât de mult/
dacă eşti viu/
sau eşti mort.
…şi vei privi lumea… când celularele ne transformă în neuronii conştiinţei planetare în gestaţie…
acesta nu este un poem sincer/
pentru că are cititori/
poezia a murit/
dar noi vom continua să scriem!
…şi vei privi lumea cu indiferenţa cu care…
