coma
toate astea au fost în ziua în care am murit
vorbeam cu oameni de unele de altele
şi brusc se apucau să scandeze cu ochi dilataţi
cu o spumă alburie în colţul gurii
tu-ţi dai seama cât te iubeşte Dumnezeu?
iar eu mă speriam şi fugeam…
apoi aşteptam la semafor
furnici îmi mărşăluiau sub scalp
l-am întrebat pe omuleţul roşu
spune-mi, dacă-ai putea rosti 7 cuvinte pe zi
care ar fi alea?
iar el a hohotit hohotind
spune-mi, dacă ai tăcea câte 7 ani ca mine
care-ar fi culoarea gândului tău?
şi totul s-a făcut verde
am plutit pe zebră
trasând planuri pe calcul zilei
scufundat în afecţiunea pentru ceea ce există
între câinele cu ochi de poet rătăcitor
şi tomberonul portocaliu zâmbindu-mi misterios…
când o maşină m-a spulberat nici n-a încercat să frâneze
m-a risipit deodată eram o groapă în asfalt
păduri de picioare subţiri crescuseră în jur
şi clătinau capetele ca nişte căţeluşi cu arc
mi-am ridicat capul şi iată
cea care mă izbise era chiar maşina mea iubită
pe care o îngrijisem ani la rând…
îmi susura
regret dar nu m-am putut abţine
când eşti beată de viteză nu mai gândeşti
acum trebuie să mă ierţi
uite şi eu sunt şifonată mi-am spart farurile…
iar eu am murmurat
adevărat îţi spun nu va mai rămâne pentru tine
nici dorinţă nici ură nici scârbă nici nepăsare
va fi ca şi cum n-ai fi fost vreodată
ca şi cum nu ţi-aş fi fost odată
aşa am bâiguit în timp ce muream ca o pisică lăţită în sângele ei
iar indicatorul STOP îmi şoptea
nu sunteţi decât oameni
dar trebuie să vă stăpâniţi ca zeii
înţelegi oare ce vorbesc?
da i-am răspuns politicos
rotindu-mă deasupra mea nedumerit
odată am întâlnit o fată care-şi sugea degetul mare
toţi râdeau de ea dar eu m-am îndrăgostit cu un fel de
turbare de sufletul acela în forma degetului mare
cred că are legătură cu asta
apoi am căzut în infern domnule dante
iar infernul era aşa
fiecare era o stea neagră
şi între noi clipoceau ani-lumină de singurătate întunecată
toţi gravitam în jurul inimii abisului
unde visa un zeu îmbătat de sine
iar numele lui love craft
vedeam cum universurile se umflă şi se sparg
ca nişte baloane de spumă pe un ocean negru
domnule hazard strigam
ştii tu oare ce înseamnă să ai o inimă?
să fii un biet număr rătăcind prin infinite cuibărite în sânul altor infinite?
am iubit multe femei care m-au respins
multe femei m-au iubit iar eu le-am alungat cu dispreţ
însă dragostea nu ştiu ce este
îşi lasă ouăle în adâncul meu dar nu o pot atinge
ca o cârtiţă săpă prin măruntaie să iasă la lumină
dar tot ce roade peste noapte ziua se închide la loc
dă-mi un suflet asemenea în care să mă privesc ca într-un râu
înainte de-a păşi printre comete
dă-mi acel fulger globular ce dansează sălbatic de albastru peste hău
tocmai ca spiritul meu lacom de toate
căruia să-i pot striga în sfârşit
tu, eu însumi!
n-aş putea trece în abis cu atâta iubire necheltuită
ar fi inuman monstruos eldritch
dar zeul orb şi târâtor mi-a hohotit hohotind
ce alegi replicator
o iluzie consolatoare sau un adevăr sfâşietor?
destul îţi este ţie că te-ai născut, axolot!
atunci am început să cad din vis în vis
cu braţele desfăcute spre o femeie fără chip
izbindu-mă de moarte ca un muscoi de geam
şi peste tot ferestre închise!
recitam cu ochii închişi
între oglinzi perpendiculare prin care dansau peşti arlechin
te voi răpi din cochilia ta tapetată cu spirale
spre o insuliţă egee
unde vom asculta cum valurile cântă mahler
de la răsărit la apus
ţinându-ne de mână privindu-ne
şi acesta e semnul
între noi va tresări prin somn o floare heliotropă
va fi ca şi cum ţi-aş dărui o nemurire mică-mică
căci eşti reflexia mea
ne plimbăm prin existenţă ca pe o plajă din vis
cu oglinzi mari subsuoară râzând istorii
ne reflectăm la nesfârşit unul într-altul
şi tu mă locuieşti
şi eu te locuiesc
în realitatea asta stranie care nu-i decât un vis între alte vise
cu bălţile aşteptându-şi copiii de la şcoală
cu rastelul de biciclete resemnat
lângă cişmeaua secată
cu veselia cravatelor de funcţionari
ce-şi duc mâna la frunte la gură la piept
când intră în templul reflectorizant
iar porumbeii sparg castanele lui decembrie şi bombăne
îndărătul cojilor nu se află nimic!
şi vrăbiile răspund zen
dar cojile sunt atât de frumoase!
când noi privim vedem contemplăm platanii ciungi
de pe pasarela albastră
mereu singuri şi împreună
ca două trenuri părăsite în depou
povestind povestind
pe linii alăturate şi ierboase
